Azi noapte pe la ora 03:38 am simtit cum tremura patul cu mine, initial credeam ca visez, dar aprinzand lumina patul s-a miscat din nou, la fel si becul. Atunci am sarit in picioare si am strigat “Cutremur!”. Impreuna cu sotul meu am venit in sufragerie, candelabrul se legana necontenit. Imediat am deschis televizorul asteptand stiri despre cutremur, la acea ora am putut vedea doar ca in Abruzzo a fost un cutremur de 6,7° pe scara Richter. Azi dimineata insa am vazut ca defapt s-a intamplat o tragedie in localitatea L’Aquila. La noi in regiunea Lazio s-a simtit doar “ecoul” acestui cutremur, si totusi ne-a trezit din somn. Bietii oameni, in inima noptii obligati sa iasa din case in pijama si sa vada cum cladirile se surpa in jurul lor…Cu sufletul la gura am sorbit informatiile despre cum decurgea situatia la L’Aquila. Ma bucura faptul ca, dupa cum sublinia si televiziunea italiana, solidaritatea s-a trezit in inimile oamenilor. Acest sentiment ce ne caracterizeaza, si-a facut spatiu primand in fata oricarui alt sentiment. Si pentru mine a fost o ocazie in plus pentru a constientiza ca suntem niste fiinte efemere pe acest pamant si ca unicul bun pretios pe care il avem e viata, bunurile materiale se duc intr-o clipa, e suficient un cutremur si s-au dus…Oare de ce solidaritatea nu e prezenta intotdeauna in vietile noastre, de ce trebuie sa se intample tragedii ca sa ne amintim de ea? Prea multe lucruri nu pot sa spun despre situatia de la L’Aquila intrucat tragedia in sine e graitoare. Sper doar ca sa se fi inteles ca acestea sunt probleme intr-adevar importante si ca de multe ori ne facem viata grea cand defapt ar putea fi foarte simpla.

Inchei cu strofa din poezia lui Eminescu “Glossa” ce exprima in mod succint dar complet totul:

“Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi si noua toate;
Ce e rau si ce e bine
Tu te-ntreaba si socoate;
Nu spera si nu ai teama,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamna, de te cheama,
Tu ramâi la toate rece. “